Îndărăt
“Blog with quality discontent”
-Eu
Problema e că nu mai zăbovim. Cealaltă problemă e că nu pot folosi dwell . Clar mai mare. Nu că românescul ar fi prost. Pur şi simplu englezescul e minunat. Cum porneşte dur şi apăsat de pe d , capul trambulinei, cum îşi ia avânt de pe w şi e şi se lungeşte elegant pe l până ţi se dezlipeşte limba de cerul gurii şi iţi lasă un gust aşa plăcut de zbor lin şi liniştitor de ai tendinţa să iţi laşi ochii numai puţin întredeschişi a relaxare. Rar cuvânt cu aşa sonoritate.
Dar mă mulţumesc cu zăbovitul. Slav, ţeapăn şi zdravăn – diametral opus ăluilalt. Aşa-i că-i fain?
Ziceam că nu mai zăbovim. Atâta zguduială pe lângă noi, că nu mai putem judeca drept. N-ai cum te opri oleacă să pricepi ceva. Tăte îs aşa una lângă şi într-alta, că nu-i palmă de loc liber printre ele să rumegi la ce s-o-ntâmplat. Mare efort îţi trebe să poţi afâna un strop tăt maldărul de pe lângă tine să ai loc de întors. Măcar. Când te deştepţi un pic şi prinzi cât de cât şpilul, îţi spui că nu ai altceva de făcut decât să-ţi dozezi distanţa dintre şi durata momentelor ălora. Şi-ţi spui uşurat că-i fleac. Dar ai să te prinzi şi că nu-i. Ai să vezi că aşa e mai simplu, dar nu e simplu. După aia ai să începi să te gândeşti la vremurile când treburile stăteau cum trebuie de la sine. Să îţi aminteşti nerăbdarea dintre momente. Şi anticiparea aia lungă, prostească şi aşa distractivă. Şi cum îţi ţineai respiraţia fix înainte. Şi cum nu te putea dezamăgi nimic, că nu prea aveai cu ce le compara. Şi cum după, te căzneai s-o lungeşti în minte de frică să nu se piardă şi o diluai până trebuia să te opreşti. Dar te săturai de lungit şi după aia te minunai cu ce aveai numa tu. Şi cum rumegai – cel mai important – şi cum puteai cuprinde tot, pe toate părţile. Acuma nici nu-ţi mai dai seama dacă le cuprinzi. Nici nu te mai gândeşti la asta pentru că nu te mai îngrijorează. Ai uitat. De aia era mai bine. Pentru că aveai mai multe, având mai puţine. Nu basculai în tine prefabricate pe care ai impresia că le pricepi. Le crăpai rând pe rând, bucată cu bucată. Le pricepeai şi de aproape şi de departe. Şi dinăuntru şi dinafară. Acuma ai senzaţia că dacă-s mai multe şi atât, e mai bine. Că se compensează cumva lipsa aplecării asupra lor. Nu ne ştim regla viaţa după propriul ritm. Ca şi cum Fred Flintstone ar slobozi găuri în podele într-o maşină de curse, că-i convins că poate alerga mai zdravăn ca ea. Şi asta nu e tot.
Mai e şi altă bubă: avem prea multe de ales. Suntem prea limitaţi ca să putem lucra cu aşa multe variabile. Cu cât îs mai puţine, cu atât funcţionăm mai bine.Dar nuuu, avem impresia că dacă avem mai multe opţiuni, suntem mai liberi şi mai puternici. Nu suntem în stare să ne pricepem propria natură. Ai de migălit la atâtea nimicuri care n-ar trebui să-ţi stea în cale. Te încurcă şi te solicită atâtea treburi care înainte erau decise pentru tine de altcineva şi dimpotrivă – culmea – erai mai liber. De fapt asta-i frumuseţea şmecheriei: ironia. Cu cât ai mai multe opţiuni, cu atât eşti mai limitat. De aici derivă lipsa de luciditate, adică starea aia de confuzie şi nesiguranţă. Inevitabil, trăieşti cu spaima că ai făcut alegeri greşite şi e prea târziu să le repari. Că la un moment dat, pe undeva, e posibil să fi făcut stânga. Aşadar, excluzându-i pe ăia cu bulan zdravăn care găsesc ceva să le vină mănuşă, ai cam pus-o. Da-i normal să ai senzaţia asta. Din simplul motiv că e pe deplin justificată: e inevitabil să faci stânga la un moment dat. În condiţiile astea, ar fi anormal să nu. Mândru, aşa-i? La celălalt capăt, mai ştiţi când eraţi ţânci şi făceaţi abstracţie de cam tot ce nu vă interesa şi vă concentraţi numa la un singur lucru pe rând? Cam gata!
Şi vroiam să vă mai spun ceva. Aţi observat tehnica asta de vânzare all you can ? Trebe musai extinsă. De la all you can eat şi all you can drink, la magazine cu boarfe all you can wear unde tragi pe tine câte poţi, la cinematografe all you can watch, la electrocasnice all you can carry. Totuşi, favoritul meu ar fi un bordel all you can.
Şi încă ceva. Mie îmi plac ăia care-şi înrămează în lemn de cireş lăcuit întunecat, deasupra televizorului, în sufragerie, toate doctoratele şi distincţiile trudite de-a lungul şi de-a latul timpului pierdut. Ăia care tremură când li se recită toate titlurile în ordine crescătoare importanţei, obţinute tocind ce-au zis alţii. Ăia cărora li se varsă cu bună ştiinţă cămeşa din pantaloni, fără deosebire undeva la întălnirea dintre profil şi spate. Ăia care poartă tricouri polo spălăcite şi lăbărţate expunându-le ca pe o virtute. Ăia care se simt în largul lor numai când au barba di quatro giorni. Toate astea pentru că ei sunt prea untul din smântână ca să le pese de zdrenţele de pe ei şi de felul cum arată. Mult superiori ăstor nimicuri. Îi ştiţi.
Încă ceva şi gata. Robert Downey jr. ar fi fost mult mai bun în Fight Club decât Brad Pitt.